30 aprilie 2021

Prezentarea proiectului

Membrii echipei prezintă în acest podcast premisele care au dus la demararea acestui proiect de cercetare, precum și structurarea sa în mai multe subdomenii care, împreună, vor oferi o analiză amănunțită a condițiilor de muncă și viață, afectate de industrializare, a populației din arealul vizat.

31 mai 2022

Locuire. Cum se trăiește într-un fost oraș minier

Sunt Maria Martelli și am revenit la podcastul Contrasens cu un episod parte a unei serii, explorând mai pe larg un proiect de cercetare despre procese ale industrializării. Primul podcast al proiectului, realizat în aprilie 2021 de către Elena Stanciu, este accesibil aici – http://precwork.granturi.ubbcluj.ro/podcast-ro/. În acel podcast, membrii echipei au prezentat premisele care au dus la demararea acestui proiect de cercetare, precum și structurarea sa în mai multe subdomenii.

Proiectul de cercetare “Muncă precară și locuire periferică. Practicile socio-economice ale romilor din România în contextul relațiilor industriale și dezvoltării teritoriale inegale”, pe scurt PRECWORK, se uită la mari procese economice, politice și sociale care creează condițiile de viață în care oamenii își trăiesc viața cotidiană. Cercetarea este axată pe Baia Mare, un oraș cu un trecut industrial minier, trecut prin deindustrializare după destrămarea socialismului, dar cunoscând și o tendință de reindustrializare în contextul capitalismului neoliberal. Echipa multidisciplinară de la Universitatea Babeș-Bolyai, în colaborare cu institutul FAFO din Norvegia, cu sprijinul financiar al Granturilor Norvegiene și UEFISCDI din România, privește experiențele trăite legate de muncă, locuire și migrație într-un context local înglobat în marile transformări globale.

https://www.youtube.com/watch?v=8YnDuvnjWg0

În episodul de astăzi, ne vom axa mai mult pe problematica locuirii, așa cum se leagă ea de relații industriale și dezvoltare inegală în orașul Baia Mare. Alături de mine o am pe Enikő Vincze, directorul de proiect și coordonatoarea pachetului de cercetare despre dezvoltare inegală și locuire. Ea este profesor la Universitatea Babeș-Bolyai și activistă pentru dreptate locativă în cadrul mișcării Căși sociale ACUM ! din Cluj. De-a lungul carierei sale academice, cercetările și publicațiile lui Enikő s-au axat pe naționalism și politici identitare, relații de gen și feminism, marginalizarea socio-teritorială a romilor și rasism, dezvoltare urbană și locuire, dezvoltare imobiliară și formarea capitalismului în România.

Maria Martelli: Mi se pare că e foarte interesantă munca voastră și cum ați făcut această cercetare pe diferite sectoare. La început aș întreba, de ce este cazul de la Baia Mare relevant? De ce ați ales Baia Mare? Care e motivul?

Enikő Vincze: Trebuie să spunem că este o opțiune metodologică destul de uzuală în sociologie, ca să pornești de la un caz anume și să interpretezi acel caz ca fiind o ilustrare ale unor procese mai largi, economice, politice, sociale. În cazul nostru, legată de muncă, de locuire și de migrație. Ceea ce privește alegerea făcută din punctul de vedere al economiei politice, și acolo ar fi multe de povestit, cum se leagă Baia Mare de un context național, sau chiar de contextul global. Aici putem să amintim, de exemplu, că în perioada socialismului de stat, Baia Mare prin industria sa minieră și în mod primordial prin extracția de aur și argint ocupa prima poziție din România. Aici se prelucra de fapt întreaga cantitate de aur ce ajungea în tezaurul de la Banca Națională a României. Apoi și extracția de cupru, de zinc, de plumb avea o mare însemnătate, 75% din extracția totală a României se făcea aici. S-a investit mult, industria minieră a beneficiat de mari subvenții de la stat. Deci Baia Mare a avut un rol economic important. Apoi, în ceea ce privește globalul, în perioada aceea și Baia Mare exporta mult, mai ales în țările CAER, dar și în alte țări ale economiei globale de atunci, de dinainte de anii 1990. Ceea ce putem vedea azi, să facem legătura și cu contextul de acum, industriile care au (re)apărut în oraș sunt conectate la fluxuri globale de producție. Poate Aramis-ul și Italsofa sunt cele mai renumite industrii noi, care fiecare produc ceva pentru un flux global, respectiv Aramis lucrează pentru IKEA, și Italsofa pentru o firmă italiană. Sau, ceea ce a mai rămas din industria ușoară, din Maratex, respectiv din Faimar, industria de textile, respectiv industria de ceramică, se leagă și ea de piața globală. Azi găsim în Baia Mare niște întreprinderi mijlocii care produc în această zonă de industrie ușoară în sistem Lohn, asta însemnând că practic ele primesc materia primă din străinătate, și exportă produsul final la companiile pentru care lucrează, iar local se asigură să găsească forță de muncă ieftină, forță de muncă feminină în primul rând, fiind vorba de aceste industrii.

Fost camin de nefamilisti, locuit dar neglijat, pe strada Ghioceilor, Baia Mare

M. M.: Și oare Baia Mare este un caz excepțional pentru România, sau sunt mai multe orașe care au trecut printr-o industrializare puternică în socialism, apoi o deindustrializare, și apoi iarăși printr-o reindustrializare.

E. V.: Da, asta este un trend național. Industrializarea și urbanizarea intensificată după cel de-al doilea război mondial și în perioada socialismului de stat cu siguranță e un trend pentru întreaga Românie, dar această industrializare e un trend și pentru economia globală. Pentru că inclusiv industria minieră era în floare în foarte multe părți ale lumii acolo unde erau resurse naturale. Chiar dacă industrializarea masivă, intensificarea ei și urbanizarea legată de asta se petrece un pic mai târziu în România decât în țările capitalismului avansat, totuși se petrece, și de asemenea, mai târziu se petrece și procesul deindustrializării. Cel din urmă la noi se suprapune cu privatizarea fostelor unități economice socialiste, inclusiv industria minieră în Baia Mare și întregul județ Maramureș. După privatizare, în funcție de fiecare întreprindere cât a mai rezistat pe economia de piață, dar cam prin 2000 a început masiva deindustrializare în Baia Mare, și închiderea totală a minelor și a industriilor prelucrătoare aferente. Fenomen care a fost precipitat și facilitat și de către stat, deci e un lucru poate ciudat, cu siguranță specific fostelor state socialiste, că aici statul practic facilitează deindustrializarea și privatizarea, deci transferul proprietății de la stat (a propriei proprietăți dacă vrei) către proprietari privați. În țările în care capitalismul e avansat, deindustrializarea a început mai devreme, de prin anii 1980, dar aici nu avem timp să vorbim de toate aceste lucruri. Însă, încă odată, desigur nu putem spune că Baia Mare este cel mai special caz, sau e un caz unic, dar e un caz care ilustrează la rândul său aceste procese globale, de aceea, metodologic este posibil pentru noi, că atunci când vorbim despre Baia Mare să vorbim de cele trei mari procese economice, industrializare, deindustrializare, și reindustrializare așa cum ele se derulează pe plan local integrat în rețele naționale și globale.

M. M.: Și cred că asta se desfășoară pe o perioadă destul de lungă de timp, dar cumva în ultimii 100 de ani, dacă nu foarte lungă.

E. V.: Da, a existat un val de industrializare și în secolul al XIX-lea și în România, respectiv și industria de minerit, desigur în proporții mult mai reduse și nu prin unități economice de stat, e foarte veche în Baia Mare. Cred că s-a documentat această activitate economică pe plan local de prin secolul al XIV-lea. Ceea ce a făcut socialismul de stat, a fost că a intensificat extracția, deci acel extractivism pe care îl regăsim și în alte țări, începe în perioada socialismului. Asta, desigur, pe vremea aceea era un lucru bun pentru oamenii care după cel de-al doilea război mondial și perioada care a urmat au avut locuri de muncă, și au putut obține mai devreme sau mai târziu și locuințe în localitățile unde lucrau, inclusiv în Baia Mare. Totuși, s-a criticat destul de mult, iar acum se critică și mai mult poluarea rezultată din această industrie extractivistă, efectele negative asupra sănătății, sunt critici justificate. Însă vezi, problema trebuie pusă cumva și în contextul trendurilor mari politice, unii consideră că minele din România s-au închis la presiunea Comisiei Europene, că a fost parte a negocierilor de aderare, unii spun că asta ar fi fost din cauza poluării, alții spun că din contra a fost pentru că aici minele au trebuit să fie închise asemeni industriilor locale ca să scoată cumva România din competiția pe piața globală a aurului, argintului. Deci oricum ar fi, și în orice perioadă, noi punem întrebări legate de aceste mari procese naționale respectiv globale prin acest studiu de caz realizat în Baia Mare. Studiul îl facem prin metode calitative de cercetare, interviuri, observații, analize de discurs, discursuri pe care le regăsim în diverse documente de dezvoltare, dar lucrăm și cu statistici, și în arhive, pentru a avea și o reconstrucție istorică a fenomenelor pe care azi le putem observa.

Cladire abandonata pe strada Victoriei, zona Flotație Săsari

M. M.: Înțeleg că vă uitați și la o anumită perioadă de timp, dar și în termeni în spațiu la dezvoltarea orașului. Iar în termeni de spațiu în Baia Mare, anumite părți ale orașului sunt dezvoltate în anumit fel, altele mai puțin dezvoltate. Cum abordează cercetarea asta partea de dezvoltarea inegală?

E. V.: Asta este o temă care ține în mod special de pachetul nostru de lucru. Cum ai amintit la început, lucrăm prin diverse pachete de lucru, adresăm diverse componente ale proceselor studiate în comun. Și pachetul nostru de lucru pe care îl coordonez eu, se axează pe problematica dezvoltării teritoriale inegale și pe locuire. Aici sigur ar fi bine să vorbim câteva cuvinte despre ce înseamnă dezvoltarea inegală legată de capitalism, așa cum o conceptualizăm noi. Ca să spun foarte simplu lucrurile, acest lucru pe de o parte înseamnă că anumite teritorii acumulează mai multă creștere economică, mai multe investiții, populație, oferte de activități culturale, sportive, etc. iar alte localități se depopulează chiar, iar acest lucru e un rezultat al dezvoltării puse în slujba acumulării de capital. Pentru că el, capitalul și investiția merg acolo unde văd o promisiune mai mare și mai rapidă de profit. Apoi, pe de altă parte, dezvoltarea inegală este și o sursă a economiei capitaliste, de ce? Pentru că avem, asta și la nivel global, dar și la nivel național, zone care sunt subdezvoltate din punctul de vedere al infrastructurii, al producției economice, unde populația descrește, dar nu dispare de tot, acolo oamenii sunt mai vulnerabili, mai dependenți de orice investiție ce apare în localitatea lor, și atunci sunt mai dispuși să lucreze pentru salarii mai mici. Capitalul iese avantajat de această situație, pentru că se mișcă în spațiu, și încă o dată, se investește acolo unde de exemplu forța de muncă este mai ieftină. Și acest lucru e valabil pentru toată România. România cumva a avut acest rol în capitalismul global de după anii 1990. Desigur n-a fost singura țară, și asta nu se întâmplă prima oară în istoria capitalismului, dar iată, s-a întâmplat și în România. Apoi, într-un al doilea pas, apropo de dezvoltarea inegală ce ne interesează pe noi în Baia Mare, analizăm politicile de dezvoltare teritorială. Observăm cum au evoluat ele înainte de 1990 și cum s-au schimbat după, iar pentru asta lucrăm și în arhivă, și analizăm vechi documente, și de partid, dar și noi documente de strategii de dezvoltare teritorială.

M. M.: Ce înseamnă asta mai exact în cazul Baia Mare?

E. V.: Pe vremuri, statul urmărea o dezvoltare relativ egală în țară, deci practic încerca ca în fiecare localitate să amplaseze o unitate economică productivă, asta înseamnă în cazul Băii Mari mari investiții de stat și, spuneam și la început, subvenții de stat pentru industria minieră, care a fost foarte costisitoare. Gândirea aceasta de a amplasa mai multe tipuri de industrii, mai ales în orașele mijlocii și mari, face să avem și industrie ușoară, și industrie alimentară și în Baia Mare înainte de 1990, chiar unii dintre intervievații noștri, mai în glumă, mai în serios spuneau că au creeat industrie ușoară în Baia Mare pentru a creea locuri de muncă pentru soțiile minerilor. Poate a fost o gândire de planificare și în acest sens, pentru că, știm bine, socialismul de stat a promovat și implicarea femeilor în producția economică. Apoi, ce se întâmplă după 1990 este că statul se retrage din acest rol al său de planificator al dezvoltării pe întreaga țară, și practic lasă loc investițiilor private. Iar asta înseamnă o dezvoltare inegală, pentru că, capitalul investește acolo unde acest lucru este mai profitabil. Dezvoltarea teritorială se cumulează în capitală în primul rând, dar și în orașele mari regionale care se consideră a fi orașe magnet, orașe competitive, aceștia fiind termenii folosiți în discursul dezvoltării teritoriale. Față de orașele mari, regionale, Baia Mare este mai la periferie, pentru că în Regiunea de Dezvoltare Nord-Vest, unde se amplasează orașul Cluj, aceasta atrage cel mai mare pachet de investiții, și tot ce înseamnă asta, și creștere economică, și creșterea populației. Deci practic da, în urma acestei schimbări în politica de dezvoltare teritorială, orașele care nu sunt atractive pentru capital, rămân în urmă. Și Baia Mare rămâne în urmă poate chiar și față de alte orașe mijlocii, dar față de orașele regionale cu siguranță. Rămâne în urmă probabil și pentru că, și unii interpretează acest lucru în acești termeni, chiar dacă avea o industrie diversificată, spuneam că avea și industrie ușoară și alimentară, dar totuși masiv industria a fost bazată pe minerit, și odată minele închise, asta practic a dus la închiderea altor întreprinderi care deserveau minele prin mașini și unelte, sau prelucrau mineritul.

M. M.: Toate schimbările acestea economice cred că au produs multe schimbări asupra populației în Baia Mare, și asta mi se pare interesant, că tocmai de asta a fost o creștere uriașă în populație în 1940, după care mă gândesc că în urma închiderilor, o parte din populație a migrat. Ce s-a întâmplat acolo, cum se explică?

E. V.: Da, într-adevăr, industrializarea înseamnă creșterea populației, se creează mai multe locuri de muncă, astfel că, în timp ce în 40 de ani, de la începutul secolului al XX-lea populația Băii Mari a crescut doar cu circa 11.000 de locuitori, între 1965 și 1992 ea a sporit cu 100.000 de locuitori. În 1992 Baia Mare avea circa 153 de mii de locuitori, iar în 1965 a pornit de la 53 de mii, ceea ce este o schimbare majoră, și înseamnă și schimbarea compoziției etnice a populației, populația maghiară devine procentual mai mică în populația totală. Însă ce vedem, este că și după 1992 mai continuă un pic creșterea populației până în 2002, atunci este vârful, pentru că încă industriile continuă să funcționeze, cum spuneam și adineauri, minele și întreprinderile aferente se închid din 2000 încoace. În 2002 Baia Mare avea circa 157 de mii de locuitori, iar de atunci populația este în descreștere. În ultimii 20 de ani a scăzut cu circa 12 mii de locuitori, azi având în jur de 145 de mii. Deci, pe vremuri, creșterea populației s-a datorat intensificării industrializării, minelor, extractivismului din oraș și din județul Maramureș în general, că acolo sunt mai multe mine, nu doar în oraș, precum Săsar, Valea Roșia, sau mina Borzaș, care e în perimetrul actual al orașului Baia Mare. Orașul avea o serie de întreprinderi, de exemplu Întreprinderea Mecanică de Mașini și Utilaje Miniere, care deserveau mineritul, și întreprinderi de prelucrare a minereurilor, precum Întreprinderea Metalurgică de Metale Neferoase. Avea și o Întreprindere de Mașini Unelte, Accesorii și Scule, de asemenea subordonată intereselor mineritului. Avem uzina care producea acid sulfuric și produse chimice, Phoenix, acum se numește Cuprom, poate e cea mai cunoscută într-un mediu mai larg, și Romplumb-ul, de asemenea, care e în zona construită a orașului, chiar dacă un pic mai spre nord, unde, precum reflectă și numele său mai nou, se producea plumb. Numele întreprinderii înainte era 1 Mai. Și apoi Baia Mare a avut Maratex-ul, Faimar-ul, Fabrica de Lapte, Fabrica de Marmelade în zona de industrie ușoară. Mai avea și un faimos institut de prospecțiuni geologice, prin care atrăgea și ingineri și cercetători.

M. M.: Mă gândeam cum s-a împăcat industria grea care e poluantă, cu producția de alimente, cum ai spus, și cu agricultura. Dacă se mai putea practica agricultura în jurul Băii Mari, dacă se practica până atunci.

E. V.: Nu știu detalii despre aceste aspecte, dar ce știu ceva din interviurile făcute în Ferneziu, unde s-au observat foarte direct efectele poluării de la Romplumb. Uzina funcționa demult, dar s-a intensificat după anii 1950, și chiar dacă au încercat să facă niște îmbunătățiri tehnologice acolo, un coș înalt pentru fum de exemplu, sau noi filtre, concentrația de plumb în aer a fost mereu cu mult peste limitele normale admise, și acolo povesteau oamenii că în jur natura suferea enorm. Practic, spuneau, că nu mai vedeai nici păsări zburând, oamenii nu puteau să țină animale în curte, chiar dacă aveau gospodării lângă case, sau nu se producea nimic în grădinile lor. Deci cu siguranță asta a fost unul dintre prețurile plătite, și sacrificarea naturii, dar poate mai grav este sacrificarea vieților de oameni, pentru că desigur sănătatea oamenilor, nu doar al celor care lucrau de exemplu la Romplumb, sau în Phoenix era afectată, ci și sănătatea celor care locuiau în jur. Și în mod surprinzător sau nu, în jurul acestor fabrici se construiau locuințe. Existau case vechi, în Ferneziu, unde este Romplumb-ul, care azi este parte din oraș, un fel de cartier, erau case vechi la o distanță oarecare, dar din 1950 încoace, pentru a oferi domiciliu noilor muncitori, care au început să vină tot mai mulți, să lucreze și în Romplumb, s-au construit și câteva blocuri. Chiar la intrarea în fabrică. Și acolo am povestit cu locuitorii de acum, dintre care sunt puțini care au lucrat efectiv în fabrică pe vremuri, cei mai mulți au plecat, însă au venit alții și au cumpărat apartamente în aceste blocuri, oameni care locuiau în alte părți în Baia Mare, pentru că apartamentele de aici erau cele mai ieftine. Respectiv le părea atractiv că acolo la bloc au în jur și o grădină. Acolo o doamnă povestea că, înainte de închiderea uzinei nu putea să țină animale, sau să producă ceva în grădină, dar de atunci natura și-a revenit într-un mod exploziv, e totul foarte verde, dealurile, pădurile de pe dealuri, au chiar culoare surprinzătoare de verde.

Vedere oraș de la capătul străzii Viilor pe deal

M. M.: Și când s-a închis?

E. V.: Romplumb-ul s-a închis temporar după 1990 de câteva ori, pentru că a avut ceva incendii și probleme, sau pentru că au început să măsoare și să ia mai în serios poate măsurătorile poluării cu plumb. Iar din anii 2000, când s-au închis toate minele, Romplumb-ul avea nevoie de materie primă și trebuia să o aducă de altundeva, și o aduceau din Polonia, iar asta a făcut să fie tot mai puțin profitabilă activitatea. În 2012 uzina a avut doar circa 5 mii de angajați, și atunci a intrat în insolvență. Iar în 2016 a intrat în faliment. În 2020 societatea mai avea 5 angajați, și atunci a fost scoasă la vânzare. Practic era societate comercială de stat, și fondul proprietatea care deținea majoritatea acțiunilor a decis asupra acestor lucruri. În momentul de față pare să fie niște proprietari din China. Lumea spune, pe noi nu ne-au mai lăsat să intrăm în incintă, că încă ar mai fi acolo utilajele vechi, și se pare că ar mai fi de vândut de acolo una-alta. Oricum, totul s-a vândut foarte ieftin și s-a cumpărat pentru utilajele care au mai rămas acolo, care mai pot fi valorificate, și nu s-a cumpărat pentru relansarea producției.

M. M.: Dacă ne întoarcem la creșterea populației și la locuire, practic statul împreună cu aceste fabrici a subvenționat aceste locuințe ale muncitorilor, sau cum s-a întâmplat?

E. V.: Da. Deci asta era o politică de locuire a statului român de atunci, de a asigura locuințe pentru cei care lucrau în industriile socialiste, și asta însemna apariția unor noi cartiere, respectiv în vechi cartiere care până atunci aveau doar case familiare, au început să apară blocurile. Cel mai vechi cartier de blocuri, dar el era un cartier vechi de case, este cartierul Săsar. Acesta a fost considerat ca un model de bună practică pe vremuri, de sistematizare urbană, cu distanțe considerabile între blocuri, cu spații verzi, cu bulevard, cu poduri, și toată infrastructura socială care se făcea oricum în fiecare cartier nou construit pe vremuri, locuri de petrecere a timpului liber, complexe comerciale. Și ne spuneau de exemplu arhitecți cu care am realizat interviuri, și care lucrau și pe vremuri în Institutul de Proiectare, că au reușit să negocieze cu Comitetul de Stat al Planificării să câștige aceste spații verzi și considerabil mai mari între blocuri decât în alte orașe tocmai referindu-se la poluare. Cumva au primit în schimb un pic mai multă libertate în planificarea de exemplu al acestui cartier. Cel mai nou cartier cu blocuri este cel numit Vasile Alecsandri, pe vremuri se chema Hatvan, cartierul Hatvan, ceea ce în maghiară înseamnă șaizeci, și aici erau case, și inclusiv case ale romilor, se vorbea de 60 de case ale romilor.

Cladire abandonată, fostă școală în fața căreia se află o statuie de miner, din zona Flotației Săsar

M. M.: Nou în ce sens? Adică de când?

E. V.: Între 1975-1980. Primele blocuri în Baia Mare au apărut prin anii 1950, dar în alte cartiere. Erau clădiri cu doar două nivele, locuințe colective, se chemau blocuri sovietice, pentru că erau într-un anumit stil, și un anumit standard, foarte masive, din cărămidă și cu tavane înalte, foarte frumoase dealtfel. S-au făcut câteva din aceste blocuri în cartierul Săsar, chiar la marginea drumului, azi str. Victoriei, dar și într-o altă parte în oraș, ceea ce se chema pe vremuri cartierul Lenin. Acum e parte din cartierul Republicii. Deci între 1950 și 75 se dezvoltă Săsar în sensul în care am povestit, dar și alte cartiere, cum ar fi Progresul, cartierul Republicii, cartierul Gării, cartierul Depozitelor, chiar unele foarte diferite de altele. De exemplu, cartierul Depozitelor includea zona industrială de vest a orașului, unde erau industriile ușoare, ale căror clădiri s-au demolat de atunci, și unde acum au apărut centrele comerciale. Deci practic spațiile astea de foste fabrici au fost folosite pentru Kaufland, Selgros, Lidl, Dedeman, cunoscuți actori în sfera comercială de altfel în toate orașele României. Între 1950-75 s-au construit circa 16 mii de apartamente. Blocuri de câte 4-10 etaje. În cartierul acela, Depozitelor, uitasem să spun, sunt blocuri de 4 etaje, de o calitate mai redusă, erau așa numitele blocuri cu comfort redus, cu garsoniere sau cu apartamente cu 2-3 camere, sau chiar cămine muncitorești de nefamiliști, care aveau o anumită structură. Holuri lungi, cu mai multe camere pe hol și baie comună. Cam de acolo spuneau oamenii că începeau majoritatea muncitorilor, acolo începeau să primească locuință, după perioada în care au mai făcut navetă din rural, și la un moment dat de la locurile de muncă au primit aceste cămine de nefamiliști, și apoi, după, fiind pe listă de așteptare, oamenii ajungeau într-un bloc cu un comfort mai redus. Iar de acolo unii ajungeau, și unii au amintiri foarte pozitive despre asta, că se ajungea chiar și la apartamente de trei-patru camere, în timp ce familia crescuse. Din anii 70, mai precis între 1975 și 1980, cum spuneam adineauri, se dezvoltă Vasile Alecsandri ca un cartier muncitoresc, dar acolo deja avem și blocuri de 10 etaje. Cartierul Traian, poate arhitectural băimărenii sunt cei mai mândri de acel cartier, tot în perioada acea se dezvoltă.

Bloc din anii 1980 cu 4 etaje, pe str. Culturii

M. M.: De ce?

E. V.: Pentru că sunt niște blocuri mai speciale, mai deosebite, nu doar după un tipar foarte generalizat. Sunt mai colorate, mai atractive, de diverse forme și înălțimi. Discutând cu foști angajați ai trustului de construcții de exemplu, sau chiar cu fostul director al trustului de construcții, sau cu arhitecți din institutul de proiectare, ei ne spuneau că în anii 1960-70 marea majoritate a blocurilor au fost de o calitate mai redusă decât marea majoritate a blocurilor făcute în anii 1980. Pentru că în anii 1980 s-au mai perfecționat metodele de construcție, au apărut prefabricatele, despre care spun că au fost de bună calitate, s-au putut face apartamente mai mari și într-o perioadă mai scurtă, dar totuși se pare că statul încerca să investească tot mai puțini bani în construcția de blocuri, și atunci a devenit tot mai posibil ca lucrătorii să cumpere. Exista un oficiu de construcții de locuințe proprietate personală, așa se chema pe plan local, și acolo oamenii depuneau cereri, și puteau să cumpere, și puteau să ia credite la CEC, care erau credite cu dobânzi foarte mici, insignifiante, și asta nu neapărat că au dorit să devină proprietari, dar și pentru că obțineau mai repede locuința, și poate erau locuințe de calitate mai bună. Cum se repartizau locuințele de altfel? Marea majoritate prin așa zisele Consilii ale Oamenilor Muncii, de la fabrici, în care muncitorii discutau pe baza anumitor criterii definite de către ei, cine când să primească locuință, și printre criterii erau și criterii legate de disciplina la locul de muncă. Dar erau și criterii de cât de numeroasă era familia, sau de câți ani aștepta cineva. Unii în mod excepțional se mai adresau și Sfatului Popular, când de la fabrică nu primeau. Am auzit astfel de povești, care erau pozitive, că s-a dus omul la Sfatul Popular, sau la președintele de PCR, local sau județean, și de acolo a primit, expunându-și situația dificilă, a primit o locuință. Apoi mai era o întreprindere de gospodărie comunală și locativă care iarăși avea un rol, nu neapărat în repartizare poate, dar avea un lor în mentenanța și administrarea fondului locativ.

M. M.: Vroiam să vă întreb atuncea, cam cât de multe persoane din Baia Mare au devenit proprietare.

E. V.: Hai să vedem niște cifre aici. Am niște cifre pentru anul 1990. Când în Baia Mare exista un total de circa 52 de mii de locuințe. Care înseamnă și case familiare, și apartamentele de bloc. Mai avem niște date, dar din păcate platforma Tempo online a INS nu oferă pentru anul 1990 pe oraș procentul de locuință construit din fonduri publice respectiv private, doar pe județ. În județul Maramureș, pe zona urbană, în 1990 cam 55% din fondul locativ total a fost în proprietate publică. Dacă aplicăm acest proces în cazul orașului Baia Mare, pe cifra de 52 de mii de locuințe în total, atunci aflăm că circa 28.500 de locuințe au fost în proprietate publică în acel an, restul fiind în proprietate personală. Am mai primit de la cineva o estimare într-un interviu, dar n-am reușit să verificăm statistic din alte surse, care spunea că în 1990 din 42 de mii de apartamente de bloc, da, deci de data asta ne referim doar la bloc, nu și la case familiare, 14 mii erau cumpărate prin acel oficiu de construcții de locuințe proprietate personală.

M. M.: După 1990 lucrurile se schimbă în mod relevant mă gândesc, începe deindustrializarea, și atuncea ce se întâmplă în termeni de locuire?

E. V.: După 90 se întâmplă privatizarea fondului de locuințe, prin legile din anii 1990 în toată România foștii chiriași au putut să-și cumpere locuințele, ceea ce, dacă ne gândim acum, după 30 de ani, pare să fi fost un lucru pozitiv. Pe de o parte putem să fim critici de ce statul a vândut către persoane fizice fondul său locativ, dar dacă oricum trebuia să se întâmple privatizarea și în acest domeniu, eu zic că este mai bine că s-a întâmplat așa, și nu s-a întâmplat cum s-a întâmplat în alte țări privatizarea fondului locativ de stat, unde companii private, și profit și nonprofit, dar foarte multe companii profit au cumpărat de la stat, practic statul le-a vândut lor, astfel încât ele au devenit acei mai proprietari de care auzim și azi, că au sute, mii, zeci de mii de locuințe în proprietate privată, și pe care le tot vând de la unul la altul sau le închiriază la prețuri tot mai mari. Deci la noi nu s-a întâmplat așa, la noi fondul de stat de locuințe a ajuns în proprietatea foștilor chiriași, iar în paralel cu asta ce se mai întâmplă, este că după 1990 statul nu a mai construit. Respectiv, ca să fim mai preciși aici, s-a mai construit în perioada 1990-96, în Baia Mare de exemplu în această perioadă din totalul din 1900 de noi locuințe 1700 au fost făcute de către stat. E vorba despre acele locuințe, blocuri, care au fost începute înainte de 90, și au fost finalizate după. După 1997 însă statul nu prea mai construiește, de exemplu, între 1997-2007 s-au construit în total vreo 650 de locuințe, dar doar din fonduri private, iar între 2014 și 2020 tot așa doar din fonduri private, circa 560 de locuințe. S-a construit un pic din bani publici în perioada 2008-2013, 98 locuințe, din totalul de 1200 de locuințe făcute în acea perioadă. Era perioada crizei economice de atunci, a crizei financiare, și atunci statul a investit bani în construcția de locuințe, un pic mai mult decât în alte perioade, când era zero investiția, asta ca să susțină industria de construcții în timp de criză, respectiv locuințele construite prin programul ANL au fost mai mult favorizate.

M. M.: Dar mă gândesc, având în vedere că s-au închis industriile, și era mai dificil să găsească oamenii joburi, în ce măsură era nevoie de noi locuințe, sau dacă defapt nevoia de noi locuințe venea din calitatea prea slabă a locuințelor anterioare.

E. V.: Bună întrebare, pentru că am văzut și la numărul populației, că ea până în 2002 continuă să crească. Pe de altă parte, cresc noile generații, care vor să se mute de la părinții lor, și chiar dacă în ultimii ani populația a scăzut cu 12 mii de persoane, mă rog, din 2002 încoace, totuși ce se întâmplă, este pe de o parte faptul că noile generații au nevoie și ele de locuințe, și pe de altă parte, multe dintre locuințele vechi, de blocuri, erau mici și oamenii în măsura în care își permiteau, tindeau să vândă și să-și cumpere locuință nouă. Cei care au plecat în străinătate au putut să facă acest lucru, să își cumpere ceva mai bun. Ce se mai observă, este că se construiesc mai ales case familiale, în cartiere unde nici pe vremuri nu existau aproape deloc blocuri, în Orașul Vechi, în Valea Roșie, în cartierul Griviței, în cartierul Valea Borcutului, și în cartierul Ferneziu, se construiesc case familiale. Și fiind și persoane înstărite în oraș, vedem în aceste zone vile foarte bine puse la punct, cu siguranță scumpe în contextul local. Dezvoltatorii imobiliari construiesc încă puțin, și nici nu sunt prea mulți, cel care a construit cele mai multe locuințe colective se cheamă Revolution Residence, dar relativ față de orașele mari se construiește foarte puțin de către dezvoltatori. Asta sugerează practic cum este perceput orașul Baia Mare de către dezvoltatorii imobiliari față de alte orașe din regiunea de nord-vest.

M. M.: Da, da, adică și toată chestiunea asta a locuirii se dezvoltă foarte inegal, și atunci mă gândem, poate să ne gândim un pic și la etnie, pentru că orașul Baia Mare e multietnic, dacă asta are vreo legătură, sau în ce măsură are legătură cu locuirea și accesul la locuire.

E. V.: În cercetarea noastră ne-am ocupat evident de asta, mai multe pachete de lucru se ocupă de asta dar din unghiuri diferite, de formarea zonelor urbane marginalizate și a periferiilor orașului Baia Mare, care au început să fie locuite de romi sau populate de așezări informale. Adică avem de a face cu cazul unor oameni care se retrag acolo pentru că își pierd locuințele din altă parte din oraș, sau oameni care, dar nu începând de acum, ci de 20-25 de ani, mai veneau în Baia Mare, pentru că acolo găseau totuși ceva resurse față de satele de unde erau, unde erau și mai puține resurse pentru supraviețuirea de pe o zi pe alta. Și atunci vedem formarea acestor zone periferice, cum este Craica de exemplu, foarte renumită, probabil multă lume știe de ea. Sau o altă zonă, cum este Pirita, care iarăși e o așezare informală, Pirita fiind numele zonei după numele piritei, a deșeului care seamănă cu aurul un pic, acolo fiind o platformă unde se depozitau aceste deșeuri de la prelucrarea aurului. Deci sunt aceste zone, care sunt locuite doar de către romi. Apropo de Craica, acolo avem interviuri care amintesc că pe vremuri în această zonă nu existau case, ci oamenii foloseau terenul, adică înainte de 1990, foloseau zona pentru a face cărămidă, deci unii au mai practicat această meserie tradițională, dar în mod informal. Aveau și loc de muncă la fabrică sau în mină, și făceau cărămidă, și se permitea în vremea aceea să se întâmple acest lucru. Oamenii își amintesc că locul era frumos, era curat. Ce se întâmplă acolo, este că familii din fostul cartier Hatvan, l-am amintit deja, trebuiau să plece de acolo pentru că li s-au demolat casele. Li s-au demolat casele, pentru că se dorea construirea cartierului de blocuri Vasile Alecsandri. Și doamna, una dintre doamnele cu care am povestit eu, a spus un lucru care nu este foarte cunoscut, pentru că se presupune că înainte de 1990 nu au existat diferențe între etnii și romii au fost la fel de apreciați, sau mă rog, aveau aceeași trasee și la locul de muncă, și la locuințe. Dar doamna respectivă spunea că acolo în Hatvan pe vremuri erau și case de români și maghiari, și românii și maghiarii primeau locuințe în alte blocuri, mai bune, decât romii, ale căror case au fost demolate, astfel că romii s-au adunat în una, două blocuri de o calitate mai slabă, sau chiar devastate, pe strada Melodiei. Istoria locativă a fiecărei persoane este lungă și depinde și de locurile de muncă, și depinde și de dramele personale, familiale, prin care toți putem trece la un moment dat. Astfel, și doamna respectivă ajunge la un moment dat să-și vândă apartamentul după 90, ca să acopere costurile unei intervenții chirurgicale a fiului său, și atunci rămâne fără locuință. Iar Craica devine locul de refugiu pentru cei care rămân fără locuință, de aceea crește ea ca o așezare informală, și pentru că în oraș nu se fac locuințe sociale noi.

M. M.: Adică sunt locuințe care nu sunt legate de apă, la canalizare?

E. V.: Da, exact. Lipsește total infrastructura urbană, nu are nimeni acte, deci nu este doar locuire în sărăcie, este și locuire precară, nesigură. Unele case totuși sunt făcute din cărămidă sau din BCA, altele se aseamănă mai mult cu barăci improvizate din diverse materiale reciclate de ei, deci există o oarecare diferență și în interiorul acestei zone urbane marginalizate. Toți țin în jurul casei lor câte un animal, deci practic cumva marele dezavantaj de a nu avea apă în casă și canalizare, se reechilibrează cu acest avantaj de a putea avea o gospodărie în jurul casei care-i ajută în asigurarea hranei, și în supraviețuirea de pe o zi la alta. Cei care nu merg în străinătate, ne spun intervievații noștri, practic nu au șansă să-și cumpere sau să închirieze în altă parte din oraș o locuință, chiar dacă lucrează în industriile noi din Baia Mare. Marea lor majoritate este angajată la întreprinderea Aramis, unde se lucrează în trei schimburi, și unde au foarte mulți angajați romi, dar poate cei mai mulți din afara orașului, pe care-i aduc cu busul. Angajații, inclusiv cei din Craica, primesc un salar doar cu pic mai mare decât venitul minim pe economie, din care nu-și pot să permite să achiziționeze o locuință în altă parte, de asta rămân acolo.

M. M.: Sunt scumpe chiriile?

E. V.: Nu sunt atât de scumpe ca în Cluj, cam la jumătate, dar venitul minim pe economie dacă e în jur de 1.400 de lei, chiar o chirie de 200 de EURO, care e 1.000 de lei, înseamnă foarte mult, deci practic ei nu își pot permite. Și cu veniturile acestea nu au acces nici la credite bancare, și încă o dată, cei care nu lucrează în străinătate nu au de unde să aibă lichidități. Poate în situație și mai grea se află zona Pirita, tot o așezare informală, acolo oamenii s-au așezat tot fără acte, fără recunoașterea legală din partea primăriei. Au venit din câteva sate apropiate, dar au venit de 20-30 de ani. Au deja copii care s-au născut acolo. Unde să meargă înapoi, că nu mai există înapoi. Acolo condițiile sunt și mai proaste decât în Craica, și ei sunt cu barăcile lor în apropierea stației de epurare a apei, ceea ce este un risc asupra sănătății. Deci cumva ei sunt cei mai periferizați, marginalizați, cei mai vulnerabili, mai dependenți. Și cumva primăria încearcă să nu-i observe. Față de Craica, pe care nu poate să nu o observe, o recunoaște ca problemă, Pirita nici măcar n-a ajuns la acel prag ca să fie recunoscut.

M. M.: Pentru că e mai departe? De ce?

E. V.: E mai departe, dar și în ideea aceasta că nu sunt oameni din Baia Mare. Și se așteaptă să plece, să se întoarcă de unde au venit.

M. M.: La ce ai zis tu anterior, că practic exista în socialism acest discurs oficial că nu există diferențe etnice, dar defapt ele erau resimțite și existau, asta explică oarecum și faptul că persoanele astea au rămas în situații precare și după socialism?

E. V.: Da. Și eu cred acest lucru, că oamenii, persoanele rome pe care le-am întâlnit în aceste zone în mod predominant locuite de romi au avut situații mai dificile și înainte de 1990. Și practic problemele lor n-au început de la zero după 90, ci cumva s-au agravat. Revenind la ideea aceasta că aparent nu era făcută o diferențiere între romi și majoritari, sau cel puțin politica oficială nu o făcea, nici asta nu este sută la sută adevărat, pentru că în anii 1970 la nivel național Partidul Comunist Român a emis câteva documente despre așa-numita „problemă țigănească”, unde vorbeau despre „țigani” ca despre o problemă socială, pe care partidul trebuie să o rezolve, spuneau, tot căutau soluții, și practic exista o stigmatizare a romilor care nu se puteau adapta la viața urbană. Dar tuturor care s-au mutat din rural la urban provocarea locuirii la bloc și schimbarea practicilor cotidiene, sau a muncilor din care trăiau, era ceva nou. Acum, mă rog, romii au fost și ținta acestor stigme, că ei sunt mai puțin sau ar fi mai puțin capabili să se adapteze decât românii sau maghiarii.

Cred că ar trebui să ne mai amintim aici și de alte zone din Baia Mare, unde am găsit locatari în mare majoritate romi, în blocuri sociale. Are orașul câteva blocuri sociale, pe strada Horea, poate lumea cunoaște cazul de la faimosul zid, pe care primarul l-a clădit între aceste blocuri și stradă.

M. M.: Da, da. Îmi amintesc acum câțiva ani era o chestiune că se ridica un zid să îngrădească acele blocuri, și apoi s-a pictat pe zidul respectiv, sau ceva de genul.

E. V.: Da. Au fost multe dezbateri publice în perioada aceea, primarul zicea că e un gard de protecție, activiștii romi spuneau că e un semn al segregării și a stigmatizării, eu fiind acolo, și azi cum arată, mie îmi este tot mai clar că nu zidul acela este marea problemă. Problemele sunt mult mai mari cu politica acelor blocuri, și condițiile din acele blocuri. Deci practic nu zidul a creat condițiile locative precare.

M. M.: A fost un simbol care a întărit diferențele respective.

E. V.: Da, așa este. Dar așa să ne închipuim că acele blocuri sunt la un colț distanță de uzina Cuprom. Deci zona nu e deloc atractivă din nici un punct de vedere. Acolo pe strada Horea sunt trei blocuri care au fost foste cămine de nefamiliști, două sunt în proprietatea primăriei, mă rog, acum n-avem timp să vorbim despre cum a ajuns în proprietatea lor, de la fabricile ale căror cămine au fost. În momentul vizitei mele acolo în 2021 unul dintre aceste blocuri era folosit, acolo pare că sunt vreo 120 de unități locative, deci e un bloc de tipul unor cămine de nefamiliști. Hol lung, camere care se deschid de pe hol, băi comune. Mai avem acolo un bloc cu totul similar, care este însă renovat și ținut gol din 2017. În fiecare an, primăria zice că ar avea 120 de locuințe sociale de dat. Și cumva, da, vorbind cu oamenii de acolo, din blocul populat, am aflat că asta e cumva o tactică a primăriei municipiului Baia Mare. De a le renova, nu că nu ar fi nevoie de renovarea acestor blocuri, și e bine că se investesc bani în renovare, dar ce se întâmplă? Prin renovare se schimbă și chiriașii, și se scapă de chiriașii cei mai nedoriți. Și atunci din când în când, de exemplu acum iarăși se vorbește că acel bloc intră în renovare, oamenii care au datorii, sau au diverse probleme, sunt mult mai siguri că ei nu vor mai ajunge înapoi acolo când locul respectiv se va repartiza din nou după renovare.

Strada Luminișului tot în zona aceea este, în zona industrială de est, acolo avem practic două blocuri îmbinate care arată bine, cum le vezi de dinafară, acolo sunt tot majoritari romi, dar am găsit și persoane române, am făcut interviu și cu o femeie de etnie română de acolo. Acolo sunt vreo 240 de apartamente de locuințe sociale, blocul a fost reabilitat în 2009, iar acum iarăși se aude că se va reabilita, și inclusiv doamna îmi spunea că e nesigur dacă o să se mai poată să se reîntoarcă acolo, că se vorbește că blocul ar urma să nu mai fie închiriat ca locuință socială.

Pe strada Electrolizei, o situație enorm de gravă și dezastruoasă și dramatică se întâmplă în interiorul curții Cupromului, fostei uzine Phoenix de acid sulfuric, într-o clădire de birouri, sau mă rog, mai multe, două, trei, de birouri și de laboratoare ale combinatului, care se mai chema Uzina Morții. Acolo au fost mutați romii evacuați din Craica la un moment dat, prin 2013-14 parcă, pentru că atunci primăria avea un val să demoleze toată Craica, să curețe zona, și a început să facă asta, mutând o parte dintre familiile rome din Craica în clădirile Cuprom. Desigur, asta era un motiv de revoltă pentru mulți, pentru că i-a mutat în condițiile în care terenul era încă poluat și toxic acolo de la fostul combinat și i-a pus să locuiască în laboratorul chimic. Și totuși, lucrurile au mers mai departe, oamenii și de atunci locuiesc acolo, și cred că după Pirita care este o așezare informală, aceste locuințe din incinta Cupromului care sunt închiriate cu forme legale, sunt cealaltă situație cea mai dezastruasă, cea mai îngrijorătoare din punctul de vedere al locuirii în Baia Mare.

Apoi mai avem alte câteva blocuri de locuințe sociale pe strada Uranus, pe strada Melodiei din cartierul Vasile Alecsandri, și strada Grănicerilor, cel din urmă fiind un bloc mai mare de locuințe sociale, cam de 190 de apartamente. Acolo am văzut o mixtură a chiriașilor din punct de vedere etnic, respectiv acolo pe Grănicerilor au primit mai mulți oameni care au fost evacuați din foste case retrocedate. Și ce am mai observat, ceea ce este iarăși o paradigmă pe plan local, pe strada Uranus și pe strada Melodiei, în blocurile care au trecut prin renovare, populația s-a schimbat cu totul după renovare. Și cei mulți care au locuit de exemplu pe strada Melodiei au fost evacuați fără vreun act administrativ de evacuare sau hotărâri judecătorești, pur și simplu pe motiv că blocul intră în renovare, nu s-au mai putut întoarce acolo după renovare, chiar dacă cu unii primăria a făcut și așa zise protocoale că se pot întoarce.

M. M.: Persoanele astea stăteau ca și locatari sub ce formă?

E. V.: Unii erau chiriași, alții ocupau locuințele care au rămas goale pentru că blocul devenise imposibil de locuit. Deci era foarte indicat să se renoveze, dar nu este deloc acceptabil să scapi de locatarii care sunt în situații mai dificile. O parte dintre ei s-au mutat, și au creat o altă așezare informală la capătul străzii Gării, și stau acolo de vreo 20 de ani, tot așteptând să intre în vizorul binevoitor al primăriei, lucru care nu se întâmplă.

Ce am mai găsit surprinzător, într-o pădure în Ferneziu, mergând către mina Herja, este o casă colectivă, a fostei mine. N-a mai rămas nimic din mină, dar este totuși un patrimoniu de care aparține și casa asta, care are un administrator, și care ia chirie de la oamenii care locuiesc acolo. Casa aceea era locuită pe vremuri de mineri, care lucrau la mina Herja, vreo doi foști locuitori am găsit, însă erau mai multe familii noi, toți de etnie romă, care, deci, s-au retras aici, pentru că în altă parte nu-și pot permite. Casa aceea e în ordine, ai putea spune, este în pădure, zona este mai puțin poluată decât alte zone al Ferneziului, care e cu Romplumbul, dar oamenii n-au apă în casă, n-au canalizare, și n-au avut nici pe vremuri. Deci cumva și acel caz mi-a tras atenția asupra faptului că viețile minerilor, sau viețile nu tuturor minerilor erau apreciate sau considerate a fi importante. Deci cumva au fost considerați ca niște mașinării de lucru, mergi la mină, lucrezi în trei schimburi, vii acasă, te culci. Aveau o cantină lângă mină, ok, poate aveau și un loc unde să se spele, dar practic locuința pentru ei era un spațiu foarte precar și deloc nu seamănă cu un spațiu pe care am credea că un muncitor de pe vremuri, care era apreciat, l-ar fi primit de la locul de muncă.

Și mai sunt alte câteva cazuri care ne pun pe gânduri în acest sens. De exemplu romii care sunt proprietari de apartamente acum, i-am găsit în câteva blocuri din cartierul Gării, pe străzile Neptun și Jupiter, și pe strada Ghioceilor din cartierul Săsar. Locuiesc în niște blocuri cu comfort redus, camere foarte mici tip vagon, care, se vede pe ele și de dinafară, arată cu totul altfel decât celălalte blocuri din apropiere. Fiind cumpărate, proprietarii n-au avut bani să renoveze, sau să facă aceste lucrări de izolare pe care eventual alte asociații de proprietari și le-au putut permite să le facă în aceleași cartiere. Iar în jur se vede o mai puțină atenție din partea primăriei de întreținere a împrejurimilor, deci se vede și acolo diferența aceasta. Și acolo, chiar dacă romii sunt proprietari, și acest lucru e iarăși un fenomen generalizat în România, poți să fi proprietar și în același timp să fii foarte sărac, ei nu au condiții bune de trai. Mai ales în criza energetică actuală în care suntem, devine problemă tot mai mare pentru tot mai mulți că nu își pot plăti utilitățile, deci există un risc că ori rămâi fără ele, ori să fii chiar evacuat pe motiv de neplată la un moment dat.

M. M.: Da, cumva se întrevede că sunt foarte multe situații de precaritate în contextul dezvoltării orașului. Și atunci mă gândeam care sunt următorii pași în urma unei asemenea cercetări, dacă ea poate fi transpusă în politici sociale într-un fel?

E. V.: Bună întrebare. Știm bine că decidenții politici de o vreme în România spun că politicile trebuie să se bazeze pe evidențe, pe cunoaștere, noi doar putem spera că și cunoașterea produsă prin acest proiect ar putea fi transpusă cel puțin în ceva recomandări foarte soft către primărie. Însă cercetarea noastră nu este comandată de primărie, nu stă la baza inițiativei de a dezvolta o strategie urbană, sunt și acolo cercetări, știm bine.

Noi am comunicat bine până acum cu multe persoane din diverse departamente de la primărie și de la consiliul județean, am făcut interviuri, deci avem conexiuni. La un moment dat ne întoarcem la aceste contacte, să spunem care sunt observațiile noastre, și poate că faptul că aceasta este o cercetare academică în care avem și un partener norvegian, și este făcută printr-o susținere din partea prestigioaselor fonduri norvegiene, poate că asta ar da o greutate lucrurilor pe care le-am putea spune. Apropo de locuire, de exemplu, vrem să mai reatragem atenția asupra ce am aflat de la oameni, adică cum au fost evacuați pe vremuri cu promisiunea că o să primească o locuință socială, și pentru unii această perioadă înseamnă 20 de ani, 25 de ani. Și să spunem că mulți locuiesc în condiții inadecvate, și că această procedură de renovări și evacuări justificate prin renovări defapt ar trebui să se întâmple altfel. Deci recomandări de acest fel o să formulăm și noi, din partea pachetului nostru de lucru, și poate în primul rând și chestiunea aceasta, a nevoii de a avea o strategie a locuirii pe plan local o să o transmitem. Cu asta suntem cumva pe valul nou asumat și oficial de către statul român, acela de a avea o strategie a locuirii pe plan local, mai nou a început să vorbească guvernul despre asta, am văzut mențiunea în Strategia Națională a Locuirii, care va fi adoptată acum cu Planul Național de Reziliență și Reformă. Orașul ar trebui să aibă o strategie a locuirii, în care să facă un echilibru între dezvoltarea fondului privat de locuințe și cea a creșterii numărului de locuințe sociale publice adecvate. Practic asta face acum primăria prin departamentul de urbanism, avizează autorizații de construcții private și avizează Planuri Urbanistice Zonale inițiate de privați, dar practic n-are control asupra dezvoltării urbanistice a întregului oraș. Și atunci ar fi și asta o recomandare din partea noastră, să revină planificarea urbană în atribuțiile sale publice, respectiv să fie făcută în favoarea bunului public și interesului public. Inclusiv situația romilor marginalizați ar trebui să se abordeze diferit, pentru că, dacă ne uităm la declarațiile oficiale, din partea primarului în primul rând, el pare să aibă o preocupare față de ei, dar are un discurs duplicitar. Mai vizitează și unele locații unde locuiesc romii, și le mai promite câte ceva, dar apoi are o declarație oficială către populația majoritară în care practic spune lucruri de genul “locuințele sociale nu sunt pentru romi, locuințele sociale sunt pentru băimăreni, sunt pentru cei care au grijă de copii și de educația copiilor lor”. Deci sunt aceste aparent trecătoare discursuri, declarații publice, dar este riscul ca ele să reflecte defapt esența politicilor locale. Lucru care ar trebui schimbat.

M. M.: Mulțumesc foarte mult pentru discuție și pentru toate descrierile și explicațiile.

Viața într-o așezare informală de la marginea orașului Baia Mare

Reporter: Bună ziua, dragi ascultători. Suntem onorați să vă prezentăm o serie de interviuri cu cercetătorii proiectului “Muncă precară și locuire periferică. Practicile socio-economice ale romilor din România în contextul schimbării relațiilor industriale și al dezvoltării teritoriale inegale“. Ei vor vorbi pe scurt despre munca lor de teren, despre experiența ca cercetători și constatările pe care le-au făcut. Dacă sunteți interesat de numeroasele probleme sociale cu care ne confruntăm astăzi în epoca neoliberală, în special în mediul post-socialist, sau sunteți doar curioși să aflați ce înseamnă să fii antropolog, atunci sunteți bineveniți să ascultați și să împărtășiți seria noastră de podcasturi.

Astăzi sunt aici cu primul oaspete, Hestia, care este unul dintre cercetătorii asistenți ai proiectului și care ne va spune un pic despre munca ei. Bună ziua, Hestia, mulțumim pentru că ni te-ai alăturat.

Hestia Delibas: Bună ziua, vă mulțumesc pentru invitație, sunt Hestia, sunt cercetător asistent și lucrez în acest proiect alături de Gabriel Troc și Dana Solonean, în cadrul pachetului de lucru 5, care analizează migrația forței de muncă și schimbările în comportamentul legat de muncă. Astfel, explorăm istoriile personale ale celor care au migrat intern sau extern, încercând să descoperim modele de migrație și circumstanțele care generează aceste tipuri de mișcări.

Reporter: Ai putea să ne dai și alte detalii despre munca ta de teren?

Hestia Delibas: Deci, despre munca mea de teren… am efectuat-o în Baia Mare, în vara anului 2021 și primăvara anului 2022 și m-am concentrat în primul rând pe comunitățile de romi precum Pirita și Craica, unde am vorbit cu oameni cu o istorie a migrației. Astfel, interviurile s-au axat pe probleme de muncă și muncă în străinătate, ceea ce înseamnă că am discutat despre găsirea unui loc de muncă, tipul de locuri de muncă pe care le-au avut, dacă au lucrat sau nu formal, care au fost dificultățile de trai întâmpinate, cum a fost pentru ei să lucreze într-o țară străină, tipul de plată pe care îl primesc, condițiile de muncă și de viață cu care s-au confruntat, riscul de explorare și, de asemenea, cum au investit banii pe care i-au câștigat.

Reporter: Spune-ne, cum e să lucrezi ca antropolog?

Hestia Delibas: Trebuie să spun că pentru mine a lucra ca antropolog reprezintă o muncă plină de satisfacții, îmi place foarte mult ceea ce fac, dar în același timp poate fi destul de provocator, mai ales atunci când te confrunți cu aceste realități brutale de marginalizare și segregare rasială. Aș dori să vorbesc puțin și despre realitățile acestor comunități în care am fost, care se află la doar câteva minute distanță de unul dintre cele mai mari orașe din România. Astfel, atât Pirita, cât și Craica sunt așezări informale create de romi la periferia orașului Baia Mare.

Oamenii de acolo și-au pierdut într-un fel sau altul locuirea formală – fie se aflau în datorii, fie nu-și puteau permite chiria sau utilitățile. Așa că s-au stabilit în aceste ținuturi pustii. Vreau să spun puțin și despre condițiile lor de trai, pentru că sunt destul de dure, trăiesc în case improvizate, ceea ce înseamnă că spațiile sunt foarte mici, casele pot fi foarte reci, punându-le în pericol sănătatea, deoarece casele sunt construite din materiale necorespunzătoare și nu sunt izolate. Comunitățile sunt și supraaglomerate, așa că da, condițiile de viață sunt dificile. De asemenea, una dintre cele mai mari amenințări cu care se confruntă oamenii care trăiesc acolo este pericolul exproprierii, deoarece aceste comunități sunt construite pe terenuri pe care nu le dețin.

De exemplu, Pirita este o comunitate puțin mai îndepărtată de oraș, izolată, și este construită pe un fost spațiu de depozitare a deșeurilor toxice, iar Craica, cealaltă comunitate, este mai aproape de acest oraș și este construită pe un teren care aparține CFR – Căile Ferate Române, care este compania feroviară națională. Din acest motiv, așa cum am spus, ei sunt întotdeauna în pericol de a fi izgoniți din aceste așezări. De exemplu, există un plan pentru un drum care urmează să fie construit chiar în mijlocul terenului unde se află acum comunitatea Pirita. Mai mult decât atât, pentru că nu dețin teren, casele pe care le construiesc nu pot fi construite foarte solid, pentru că investiția nu ar fi justificată, dacă vor fi distruse în câțiva ani.

De asemenea, a nu fi proprietari ai casei înseamnă că nu pot avea acte de identitate, ceea ce, desigur, ridică o mulțime de provocări, deoarece oamenii care trăiesc în aceste comunități nu au acte de identitate, deci nu pot avea acces la diferite servicii sociale, creează o dificultate în găsirea muncii legale. De asemenea, deoarece casele pe care le construiesc sunt așezări informale, acestea nu au acces la diferite utilități, cum ar fi electricitatea sau apa. De exemplu, în Craica, ei trebuie să cumpere energie electrică de la clădirile de apartamente pe lângă care locuiesc la un preț mult mai mare.

Reporter: Trebuie să spun că este extrem de intereant ce povestești și cred că pentru majoritatea oamenilor aceasta este o realitate mai puțin cunoscută a propriului lor oraș sau a propriei țari. Ce ne poți spune despre migranți, care sunt de altfel punctul central al cercetării voastre?

Hestia Delibas: Da, acum… despre oamenii care migrează. Din interviurile pe care le-am luat, se pare că majoritatea oamenilor care migrează sunt de fapt din Craica, unde strategia migrației transnaționale este mult mai comună și este de obicei asociată cu perioade de timp de angajare formală în fabricile din Baia Mare, cum ar fi Aramis, Italsofa. Oamenii din Pirita sunt mai puțin susceptibili de a migra și asta pentru că este necesar să aibă un pic de bani pentru a-și permite să migreze. Așa cum am menționat, comunitatea din Pirita este mult mai marginalizată și mai precară. Unii, de exemplu, și-au început istoria migrației cu o datorie, iar datoria a contat foarte mult și uneori a interzis orice acumulare de bani din aceste călătorii.

Acum, în ceea ce privește tipul de locuri de muncă pe care le-au găsit, ei lucrează de obicei în construcții sau agricultură sau în industriile de producție, cum ar fi munca în abatoare. Așa cum am spus, cea mai mare parte a migrației este circulatorie. Este o mișcare înainte și înapoi din România către țări precum Germania, Italia, Belgia, Spania și așa mai departe. Și acest lucru nu este neapărat făcut prin alegere. Motivul este, în mare parte, tipul de locuri de muncă pe care le găsesc. În cea mai mare parte informală, cea mai mare parte sezonieră, cu un nivel scăzut de calificare și, de obicei, în condiții de exploatare ridicată. De exemplu, am vorbit cu persoane care au experimentat plăți ratate, modificări ale termenilor conveniți sau chiar diferite forme de presiune. Migranții romi se confruntă cu o mulțime de imprectibilități, ei nu știu niciodată când sau unde va fi următorul loc de muncă și sunt foarte dependenți de relații și rețele de migranți pentru a-și găsi de lucru.

Când nu mai e nevoie de ei, trebuie să se întoarcă acasă și să aștepte următoare oportunitate. Și acest lucru mă aduce la o altă problemă pe care cred că este foarte important să o discutăm, și anume incapacitatea de a economisi și de a investi banii pe care îi câștigă din aceste călătorii. Deoarece mulți folosesc banii pentru a se întreține în aceste perioade de șomaj, ei folosesc, de asemenea, banii pentru a-și susține familia acasă. Astfel, lucrând fără un contract înseamnă că uneori sunt înșelați și nu sunt plătiți, ceea ce îi oprește de la orice acumulare de bani în timp. Și aceasta este realitatea nefericită a multor migranți.

Reporter: Îți mulțumim, Hestia, pentru că ne-ai fost alături și pentru că ne-ai împărtășit puțin despre munca ta. Pentru ascultătorii noștri, dacă v-a plăcut acest mic podcast, vă invităm să urmăriți interviurile viitoare și să împărtășiți conținutul nostru. Vă mulțumesc foarte mult pentru că ne-ați ascultat și până data viitoare, aveți grijă.

Reporter: Ai putea să ne dai și alte detalii despre munca ta de teren?

Reporter: Spune-ne, cum e să lucrezi ca antropolog?

8 martie 2023

Research in the spotlight

un podcast realizat de UEFISCDI

Schimbarea relațiilor industriale și dezvoltarea teritorială inegală contribuie la marginalizarea socială a comunităților de romi din zona municipiului Baia Mare. Împreună cu Institutul FAFO din Norvegia, prof. Vincze își propune să ofere o înțelegere mai cuprinzătoare a condițiilor de viață și de muncă ale romilor. Urmăriți în continuare acest episod din cadrul seriei video Research in Spotlight, pentru a descoperi cum această cercetare va oferi baza pentru crearea unei rețele de colaborări destinate îmbunătățirii condițiilor de viață ale celor mai aflate în dificultate minorități etnice din România.
Research in the Spotlight este un podcast pentru oamenii de știință și oamenii pasionați de știință, având ca protagoniști principalii investigatori (PI) ai proiectelor de cercetare colaborativă finanțate în urma apelurile 2018 & 2019 în cadrul Programului de Cercetare din România – EEA & Norway Grants. Acest podcast este conceput de Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării și Inovării (UEFISCDI), în calitate de operator de program al Programului de Cercetare finanțat prin granturile SEE și Norvegia. Prima serie a podcastului a fost lansată în decembrie 2021 și a inclus 11 episoade. Discuțiile din cadrul PI din cadrul granturilor SEE s-au axat pe principala provocare pe care proiectele o abordează, dacă cercetarea este capabilă să găsească soluții, în următoarele decenii, pentru diferite probleme cu care se confruntă societatea actuală și modul în care parteneriatul dintre cercetători din diferite țări funcționează pentru o Europă verde, competitivă și favorabilă incluziunii.

28 martie 2023

Munca în fabrică. A munci pentru a trăi sau a trăi pentru a munci

un podcast realizat de Contrasens

Munca în fabrici rămâne una dintre cele mai răspândite forme de producție. 22,3% dintre persoanele angajate în România pe terenuri neagricole lucrează în producția manufacturieră, adică în fabrici. Condițiile de muncă sunt adesea extrem de solicitante, iar salariul este adesea salariul minim. În cazul lucrătorilor din fabrici din Baia Mare, se suprapun mai multe dimensiuni care plasează oamenii în situații extrem de vulnerabile – rasismul împotriva romilor, condițiile de viață precare din cauza lipsei de proprietate, lipsa accesului la educație și servicii de sănătate și multe altele.

În episodul curent, discutăm ce înseamnă munca în trei schimburi pentru oamenii care produc mobilierul nostru, precaritatea și consecințele pe care aceasta le are asupra sănătății lucrătorilor. Descoperirile realizate în cadrul proiectului de cercetare PRECWORK sunt impresionante datorită naturii interdisciplinare a procesului. Complexitatea muncii în România este pusă într-o lumină specială care ne face să întrezărim nedreptatea și inegalitatea care se ascunde în spatele dreptului la muncă, un drept care nu asigură dreptul la o viață decentă.

Neda Deneva deține un doctorat în sociologie și antropologie socială la Universitatea Central Europeană. Opera sa se află la intersecția dintre migrația transnațională, regimurile de muncă, cetățenia socială și reproducerea socială în Europa de Est. Cea mai recentă cercetare a sa la Universitatea Babeș-Bolyai în cadrul proiectului PRECWORK se concentrează asupra modului în care procesele de reindustrializare din România transformă condițiile de muncă și de viață ale lucrătorilor romi. În prezent lucrează ca cercetător postdoctoral la SYNYO din Viena.

Acest episod face parte dintr-o serie bazată pe proiectul de cercetare „Muncă precară și locuire periferică. Practicile socio-economice ale romilor din România în contextul relațiilor industriale și al dezvoltării teritoriale inegale”, pe scurt PRECWORK, cu sprijinul financiar al granturilor norvegiene și UEFISCDI din România.

Pentru mai multe detalii despre Contrasens și podcasturile realizate cu cercetători ai proiectului PRECKWORK vizitați: https://soundcloud.com/contrasens/labour_in_the_factory_work_to_live_or_live_to_work

3 octombrie 2023

National-neoliberalism. Politici, muncă și afaceri în Romania

un podcast realizat de Contrasens

Economia României este integrată în economia globală, fapt care aduce dependențe, dar permite și dezvoltarea. În acest episod, vorbim cu Cornel Ban, un economist politic care, folosind aceste lentile disciplinare, poate oferi o analiză a problemelor financiare internaționale, care sunt dealtfel extrem de diverse și complex de delimitat în limitele locale. Examinarea municipiului Baia Mare și circumstanțele în care unii oameni lucrează și trăiesc, determină o discuție necesară despre deficiențele capitalismului, rasismul instituționalizat și necesitatea imperativă a unor politici publice eficiente.

Pentru mai multe detalii despre Contrasens și podcasturile realizate cu cercetători ai proiectului PRECKWORK vizitați: https://soundcloud.com/contrasens/national-neoliberalism-politics-work-and-business-in-romania?

În acest episod sunt explorate tema adaptării și formularea strategiilor de abordare a schimbărilor politice și climatice. Perspectivele României rămân deschise, dar este imperativ să acționăm rapid și să contribuim la modificarea situației actuale, nu numai pe piața muncii, ci și în fiscalitate și politici sociale, conform invitatului nostru.

Cornel Ban este profesor asociat de economie politică internațională la Copenhaga Business School. Înainte de aceasta, a fost cititor la City University din Londra, profesor asistent la Boston University și coleg de cercetare la Brown University din Statele Unite. A scris două cărți, două duzini de articole și capitole de carte despre politica expertizei economice, schimbările de politică în instituțiile financiare internaționale și politica diversității capitaliste din Brazilia, Spania, Ungaria și România.

Acest episod face parte dintr-o serie bazată pe proiectul de cercetare „Muncă precară și locuire periferică. Practicile socio-economice ale romilor din România în contextul relațiilor industriale și dezvoltării teritoriale inegale”, pe scurt PRECWORK, cu sprijinul financiar al granturilor norvegiene și al UEFISCDI din România. Mai multe despre proiectul de aici: precwork.granturi.ubbcluj.ro/